Masonerie, bombe şi servicii secrete

fragment din „Corupţia marilor puteri. Strategii şi minciuni în politica mondială”

12 decembrie 1969, ora 16:37, o puternică bombă a explodat în foaierul Băncii Agricole din Milano, omorând douăzeci şi şase de persoane şi rănind alte optzeci şi opt. Cu câteva minute mai devreme, o angajată a Băncii Centrale din Italia găsise în localul instituţiei o geantă diplomat cu altă bombă, care din fericire nu a explodat. Douăzeci de minute mai târziu, altă bombă exploda la subsolul Băncii Naţionale Populare din Roma, rănind douăzeci şi şase de persoane. La scurt timp după aceea, în capitala italiană s-au produs noi explozii, care au provocat patru răniţi.

Imediat, poliţia italiană a început să facă investigaţii, atentatele fiind atribuite unor grupări anarhiste. Multe dintre sediile acestora au fost verificate şi, în cele din urmă, sub presiunea presei şi a autorităţilor care voiau să afle vinovaţii asupra cărora să îşi reverse toată ura acumulată în zilele anterioare, au fost arestaţi câţiva membrii ai celulelor anarhiste 22 Martie şi Bakunin. Totuşi, vinovăţia lor nu a fost niciodată demonstrată şi, ceea ce este şi mai grav, atentatele au continuat să se producă. Cel mai sângeros atentat din această perioadă plină de convulsii din istoria Italiei a avut loc în luna august a anului 1980. Numeroasele explozii din gara oraşului Bologna au provocat optzeci şi cinci de morţi.

Tot în acest an, investigatorii poliţiei şi câţiva ziarişti şi-au dat seama că aceste episoade sălbatice corespundeau mereu unor momente-cheie în investigaţiile poliţiei italiene şi erau folosite ca scuză pentru refacerea forţelor de poliţie sau pentru a face ca ştirile despre corupţie şi scandaluri politice destabilizatoare să treacă pe un plan secund.

La sfârşitul anilor ’80, magistratura italiană descoperă o amplă reţea de influenţă şi corupţie în care erau implicaţi mai mulţi generali şi membri ai lojei masonice Propaganda 2 (P-2). Liderul acestei loje era „venerabilul maestru” Licio Gelli, unul dintre oamenii cei mai puternici din Italia, graţie imperiului său financiar. Doi ani mai târziu, pe numele lui erau emise opt ordine de arestare, el fiind acuzat de o mulţime de delicte, printre care şi acela de a fi finanţat atentatele care devastaseră Italia în perioada anilor ’70.

Anchetele judecătorilor italieni cu privire la atentatul din Bologna şi la altele anterioare au condus magistraţii la o serie de nume care tot reapăreau: Gianadelio Malett, Antonio Labruna şi Stefano Viezzer, toţi membri ai SID, serviciul italian de informaţii secrete şi ai P-2.

În luna martie a anului 1981, poliţia percheziţionează Villa Wanda, reşedinţa lui Licio Gelli din Arezzo, unde este găsită o listă cu 900 persoane înscrise în P-2. Printre nume figura şi cel al unuia dintre cei mai buni prieteni ai lui Gelli: Andreotti, şeful guvernului şi ministru de mai multe ori în diverse guverne. Pe listă apăreau şi membri importanţi ai Ministerului de Justiţie, inclusiv cel al ministrului Adolfo Sarti, mai mulţi foşti prim-miniştri, 43 de membri ai parlamentului, 183 de înalţi oficiali din armată – inclusiv 30 de generali, 19 judecători, directori de ziare şi medii de comunicare, lideri ai mai multor partide politice de dreapta sau de stânga, directorii celor trei servicii secrete principale din Italia… şi cel care pe atunci era doar un necunoscut cu numele de Silvio Berlusconi, actualul şef al guvernului italian. Potrivit documentelor obţinute, toţi aceşti oameni îi juraseră credinţă oarbă lui Gelli.

Tina Anselmi, preşedinta comisiei parlamentare care a investigat valul de atentate din perioada anilor ’70 şi ’80, a declarat că pe lângă aceste 900 de nume existau altele 1.500 care nu au putut fi niciodată identificate. Respectiva comisie a ajuns la concluzia că atentatele teroriste le erau de folos mereu politicienilor şi oamenilor de afaceri legaţi de P-2.

În luna iulie a anului 1990, magistratura italiană i-a reţinut un dosar lui Ennio Remondino, jurnalist la televiziunea publică italiană (RAI). În documente figurau declaraţiile unui agent CIA, Richard Brenneke. Raportul conţinea probe referitoare la legăturile dintre CIA şi P-2 şi explica felul în care agenţia de spionaj americană finanţa P-2, obţinând în schimb acces la reţeaua de contacte a lojei din Europa, pe care CIA a folosit-o pentru trafic de droguri în scopul finanţării „operaţiunilor ei negre”. În dosar se vorbea despre scandalul Iran-Contras mult înainte ca acesta să apară în presa din întrega lume. La puţine luni după „afacerea Remondino”, un alt agent CIA, Ibrahim Razim, a confirmat faptul că prim-ministrul suedez Olof Palme a fost asasinat pentru că ştia despre aceste lucruri precum şi despre alte fapte compromiţătoare legate de tandemul Bush-Regan. Razim a afirmat că Gelli, liderul P-2, a trimis o telegramă din Brazilia la sfârşitul anului 1986 prin care anunţa moartea lui Palme. Era adresată unui grup de la cel mai înalt nivel din Partidul Republican, apropiat lui Bush, şi spunea să îi comunice „prietenului nostru” că „a trebuit să tai arborele suedez”. Asta se întâmpla la trei zile după asasinarea lui Palme. În acest sens, judecătorul Francesco Monastero a stabilit că CIA a transferat în conturile P-2 zece milioane de dolari pe lună timp de ani de zile.

Brenneke, agentul CIA ale cărui declaraţii au apărut în dosarul reţinut de jurnalistul RAI, a mărturisit în faţa judecătorului că „ne-am folosit de P-2 pentru a crea situaţii favorabile izbucnirii terorismului în Italia şi în alte ţări europene la începutul anilor ’70. P-2 este încă vie şi continuă să fie angajată în aceleaşi scopuri cărora le-a servit în anii ’70.”

În data de 14 mai 1995, au fost arestaţi doi foşti agenţi ai SID, serviciul secret italian, acuzaţi că au comis sperjur în procesul asasinării lui Mino Pecorelli, director al săptămânalului Osservatore Politico. Pecorelli făcuse parte din P-2 şi revista lui era finanţată de SID. La un moment dat a hotărât să facă publice informaţii scandaloase pe care le cunoştea datorită calităţii sale de fost membru al P-2. Însă foştii lui colegi din lojă nu aveau să permită acest lucru, iar ziaristul a fost asasinat cu un foc de armă în data de 20 martie 1979. Conform procuraturii din Roma, crima a fost comandată de către Andreotti, prim-ministru italian şi membru marcant în P-2 şi în mafie. „Acţiunea” a fost executată de plătiţi ai mafiei, după cum a mărturisit Tommasso Busceta, un mafiot care regreta cele întâmplate.

Ziaristul Ernesto Milà a avut în anii ’70 legături cu mediile politice şi de presă ţinând de cele mai diverse interese, ceea ce i-a permis să aibă acces la elementele cheie ale celor întâmplate în Italia în timpul acelor ani plini de convulsii. Milà scrie următoarele: „În acel an (1973) am fost însărcinat de o organizaţie din care făceam parte pe atunci să iau un prieten de la aeroportul din Barcelona. Era vorba despre Maurizio Giorgi, pentru care în ţara lui fusese emis un ordin de arestare din motive politice. Giorgi era însoţit de un personaj ciudat care îi procurase un paşaport fals. I-am dus pe Giorgi şi pe misteriosul lui însoţitor la hotelul Avenida Palace şi a doua zi i-m condus la etajul unde a avut loc întâlnirea cu Stefano della Chiae, conducător politic italian aflat în exil. În timpul conversaţiei – care a fost înregistrată – misteriosul personaj a propus realizarea unei serii de operaţiuni ilegale în Italia care vor fi acoperite de Serviciul de Informaţii pentru apărare (SID). În propunerile sale, el făcea referire la diferite mijloace de destabilizare de natură teroristă; aceste propuneri au fost respinse. Nu l-am mai văzut niciodată pe acest personaj, despre care am aflat după aceea că era căpitanul Antonio Labruna, membru al SID şi al P-2. Numele lui a fost legat de marile masacre carea au devastat Italia începând cu anul 1969. La un an şi jumătate după aceea, am avut o întrevedere cu Augusto Cauchi, în restaurantul Via Napoleone din Barcelona. Cauchi fugise din Italia, pe numele lui fiind emise câteva ordine de arestare, care priveau legături cu reţele teroriste. Cauchi mi-a confirmat în anul 1974 că gruparea teroristă din Toscana fusese finanţată de către «masonii» din Arezzo – oraş în care locuia. Cauchi nu ştia numele lojei de la care primise fonduri şi instrucţiuni pentru a comite zeci de atentate. Din luxoasa vilă Wanda, Licio Gelli, venerabilul şef al P-2, ţesea din umbră iţele intrigii. Cu câteva zile înaintea detonării bombei din trenul Italicus, Cauchi a primit indicaţia de a dispărea din circulaţie. Şi-a instalat cortul în munţi şi a campat în singurătate. La întoarcere a aflat că avusese loc un atentat împotriva unui tren la câţiva kilometri de oraşul lui. Cu câteva zile înainte, un avocat al P-2 l-a informat că urma să fie arestat şi aşa a putut să fugă în Spania. Cauchi, autor a zeci de atentate minore, a fost acuzat de singurul pe care nu îl comisese şi pentru care nu avea alibi: cel împotriva trenului Italicus. În cele din urmă, în anul 1990 avea să fie absolvit. Dimpotrivă, Licio Gelli a fost condamnat la 8 ani de închisoare, în calitate de finanţator al atentatelor. În cele din urmă, în luna martie a anului 1983, am putut avea o întrevedere cu judecătorul Venecia Felice Casson. Judecător din noua generaţie, el a început să întrevadă încă din anul 1980 faptul că terorismul italian, de dreapta sau de stânga, răspundea în faţa unui singur stăpân. Investigaţia lui referitoare la SID l-a dus către P-2 şi de la aceasta la reţeaua Gladio, care părea să iasă la suprafaţă după atentate. Casson adunase probe suficiente referitoare la existenţa acestei reţele, compusă din militari, mafioţi, politicieni şi clerici. Înalţi oficiali ai NATO, atraşi de masonerie, activaseră un timp în P-2 după care au fost înregimentaţi în Gladio. La niveluri mai joase, existau arsenale clandestine de arme şi explozibili aflate la dispoziţia grupărilor teroriste. Casson îl avea ca martor privilegiat pe Vicenzo Vinciguerra, condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru aşa-numitul masacru de la Petano – doi polţişti morţi într-un atentat cu maşină capcană. Vinciguerra, fugar de-a lungul mai multor ani, s-a predat în cele din urmă justiţiei italiene, după ce făcuse o investigaţie completă cu privire la aşa-numitul «terorism negru». El i-a oferit lui Casson numele agenţilor SID care organizaseră şi participaseră la respectivele atentate şi ai militarilor extremişti infiltraţi în SID. Pentru a da validitate mărturiei lui s-au autoinculpat: «Toate atentatele comise în Italia în perioada 1969-1980 urmează aceeaşi logică şi au un singur braţ executant, cu excepţia unuia singur şi pe acesta l-am comis eu ».