O serie de articole recente trag un semnal de alarmă privind pericolele pe care le reprezintă noile mijloace media

 

Tot mai mulţi psihologi şi medici afirmă în ultima vreme că folosirea fără discernământ a noilor mijloace media afectează în mod nefast memoria, logica şi mentalitatea tinerilor. Pentru numeroşi cercetători, acest fapt este cert, fiind bazat pe statistici, iar urmările sale sunt îngrijorătoare. Astfel, în opinia criticului Nicolas Carr, motorul de căutare Google are un efect de prostire a tinerilor, care au tendinţa de a se baza în materie de informaţie numai pe ceea ce găsesc în mod facil pe internet, fără a analiza critic datele, ci copiindu-le pur şi simplu. După părerea cercetătorului Michel Desmurget, televizorul are la rândul său efectul unei „lobotomii“ asupra celor care ajung să petreacă foarte mult timp în faţa lui.

În cealaltă tabără se află partizanii părerii că mijloacele media nu numai că nu conduc la  diminuarea capacităţii intelectuale, ci dimpotrivă, chiar o amplifică. Argumentele lor însă şchioapătă. Tot ce este rău este bun pentru voi este sinistrul titlu al unei cărţi publicate de un jurnalist al stablimentului, Steven Berlin Johnson, care apără nu numai internetul şi jocurile video, ci şi serialele de televiziune şi chiar aşa-numitele reality shows! După părerea lui, pretinsa creştere a coeficientului intelectual IQ în ultimul secol este datorată exploziei mijloacelor media. Ceea ce uită el să pomenească este că testele de tip SAT, care sunt folosite intensiv în SUA pentru evaluarea capacităţii de gândire critică, precum şi a abilităţilor de citire şi de exprimare ale candidaţilor la colegiu în SUA, fiind astfel o măsură a gradului de cultură şi de inteligenţă a tinerilor, nu au înregistrat nicio creştere în ultima perioadă.

Ca întotdeauna în acest tip de probleme, patronii mijloacelor media încearcă prin angajaţii lor să ducă în
derizoriu problema pericolului folosirii fără discernământ a mijloacelor media, ridiculizându-i pe critici şi etichetându-i în mod ironic ca „moralişti“. Pe canalele media este ridiculizată orice încercare de a pune problema în termenii binelui şi răului, care, vezi, Doamne, conduce la adoptarea unor „atitudini simpliste“ şi la „ridicarea de false probleme“. Tocmai pentru că nimic nu este a priori bun sau rău, este firesc să determinăm mai întâi impactul real al mijloacelor media asupra sistemului nervos și asupra funcțiilor cognitive ale fiinţelor umane, iar pentru aceasta sunt necesare experimente imparţiale şi serioase, nu false studii cu efect propagandistic, făcute la comanda potentaţilor din media. Cu siguranţă că internetul, televizorul şi mass-media au ajuns să aibă un impact major asupra noastră a tuturor, aproape la fel ca apa fluorurată sau clorizată, care se distribuie în reţelele de uz casnic, ca glutamatul monosodic cu care ni se „condimentează“ mâncărurile sau ca ceaiul la plic (contrafăcut), pe care îl bem, de exemplu, în timp ce citim aceste rânduri. Întrebarea care se pune este dacă există o influenţă profundă, de durată, a mijloacelor media asupra noastră, care să ne schimbe în mod radical şi nefast capacităţile cognitive.

Televizorul, un pericol pentru sănătatea mentală publică

 

Televizorul este, bineînţeles, în centrul acuzaţiilor cu privire la impactul nefast al noilor mijloace media. În acest sens, ca și cinematograful, televizorul poate fi privit ca un dispozitiv înalt hipnotic care induce o stare de conştiinţă foarte diminuată, făcând din spectator o fiinţă în acelaşi timp sugestibilă, iraţională și halucinată. Spectatorul sau telespectatorul este redus adeseori la o funcţionare automată, mimetică, hipersenzitivă şi iresponsabilă. Îngrijorarea vizează în special puterea de sugestie a filmelor asupra subiecţilor aşa-zis „precari“ (copii, adolescenţi, femei, bolnavi mintal).

M. Desmurget a acuzat televiziunea în cartea sa TV lobotomie, apărută relativ recent (Max Milo, 2011). El susţine că, în general, micul ecran este responsabil pentru înăbuşirea inteligenţei tinerilor: de exemplu, s-a stabilit statistic că un copil care îşi petrece întreaga zi în faţa televizorului nu aude decât aproximativ 10.000 de cuvinte, în timp ce altul, care intră în contact direct cu mediul său fizic, aude în jur de 14.000. Televizorul reprezintă un pericol pentru sănătatea publică, în esenţă prin încurajarea obezităţii, a tabagismului, a consumului de alcool şi, în fine, prin amplificarea tendinţei spre violenţă. M. Desmurget se sprijină pe numeroase studii ştiinţifice, pe care le indică în notele de subsol, dintre care unele sunt accesibile pe internet.

Pe de altă parte, S. Berlin Johnson, unul dintre susţinătorii beneficiilor pe care le aduc mijloacele media oficiale americane, încearcă – aşa cum îl trădează şi sugestia malefică din titlul cărţii sale, Tot ce este rău este bun pentru voi (Everything bad is good for you, Privé, 2009), – să manipuleze opinia publică şi să creeze un curent de opinie favorabil mass-media, care este acuzată de alţii pentru îndobitocirea populaţiei. Un loc important ocupă televiziunea, şi mai ales producţia sa cea mai încetăţenită, serialul.

S. Johnson susţine pur şi simplu în mod repetat că serialele actuale tind să amplifice capacităţile intelectuale ale spectatorilor, argumentând în mod pueril că intriga filmelor a devenit din ce în ce mai complexă şi mai labirintică. În acest scop, el compară scenariul unei producţii din anii ’80, Dallas, cu cel al mai recentei 24 de ore. Structura narativă a primei producţii este foarte simplă: în general, fiecare episod este independent de celelalte. Ea nu are decât un singur fir narativ, şi numai câteva elemente din viaţa şi caracteristicile principalelor personaje se regăsesc în episoadele următoare. Argumentul lui Johnson că serialele cresc gradul de inteligenţă al spectatorilor este că o producţie precum 24 de ore conţine mai multe subintrigi, dintre care unele sunt o continuare a episoadelor precedente. Adevărul este că acest gen de intrigi pot cel mult să-i ţină mai captivaţi şi mai dependenţi pe spectatori. Cât despre creşterea inteligenţei, să fim serioşi! În schimb, s-a demonstrat că vizionarea fără discernământ a programelor TV produce multiple efecte dezastruoase, pe care Virgiliu Gheorghe le enumeră în lucrarea sa, Efectele televiziunii asupra minţii umane:

I. Efectele televiziunii asupra structurii şi funcţiilor cerebrale

Efectul hipnotic

Pentru înţelegerea modului în care mijloacele de comunicare video-audio influenţează fiinţa umană, să luăm în primul rând în considerare un element esenţial, şi anume, efectul hipnotic al acestora. Neuropsihologii au demonstrat că televiziunea, indiferent de emisiunea vizionată, are ca prim efect inducerea unei stări semi-hipnotice (unde cerebrale predominant alfa) telespectatorului. În anul 1971, Herbert Krugman, un cunoscut cercetător din domeniul neuropsihologiei, a analizat mişcările oculare şi electroencefalogramele realizate pe un grup de tineri, comparând activitatea neurologică a subiecţilor din timpul lecturii unei cărţi cu aceea care se înregistrează pe parcursul vizionării TV. Krugman a constatat că, la  persoanele care citeau o carte, în momentul în care a fost deschis televizorul, frecvenţa undelor cerebrale s-a modificat considerabil. În mai puţin de două minute, subiecții se aflau predominant în starea alfa – relaxat, pasiv, neconcentrat. Dacă adăugăm că, în această stare, fiinţa umană este cea mai receptivă la sugestii, putem înţelege mai bine puterea pe care o au asupra noastră cei care produc programele TV. Nu atât televiziunea în sine, cât mai ales mesajele predominant nefaste pe care ea le transmite şi sugestiile malefice pe care le inoculează și le induce – printr-o mulțime de emisiuni de un nivel gregar, care propagă violența, gândirea distructivă, spiritul mercantil, sexualitatea perversă – sunt periculoase.

Dependenţa de televizor și de jocurile pe calculator

Corelat cu efectul hipnotic, apare şi comportamentul de dependenţă. Psihologii americani R. Kubey şi M. Csikszentmihalyi au dovedit că atât televiziunea, cât şi jocurile video şi internetul au capacitatea de a genera o puternică legătură de dependenţă, privarea la un moment dat de aceste mijloace de evadare din realitate producându-le celor la care s-a instalat dependenţa aceleaşi simptome ca şi în cazul drogurilor.

Probleme legate de atenţie şi de hiperactivitate

 

În ceea ce priveşte dezvoltarea structurală a creierului, cercetătorii neuropsihologi au descoperit că, în funcţie de timpul acordat vizionării şi de vârsta de la care debutează aceasta, televiziunea şi calculatorul pot aduce grave prejudicii dezvoltării corticale. Vizionarea, se arată în aceste studii, inhibă dezvoltarea cortexului prefrontal, a emisferei cerebrale stângi şi a comunicării interemisferice, realizate prin puntea corpului calos.

Afecţiunile produse cortexului prefrontal în urma vizionării excesive a emisiunilor televizate au ca rezultat apariţia a ceea ce a fost numit sindromul ADHD („Attention Deficit with or without Hyperactivity Disorder”), adică slăbirea până la nivelul patologic a unor capacităţi cognitive fundamentale: concentrarea atenţiei, memoria de scurtă durată, imaginaţia creativă, motivaţia de a întreprinde o acţiune care cere efort.

De mici, copiii, obişnuindu-se cu astfel de experienţe care le seduc atenţia prin şoc şi agresiune, când sunt puşi în faţa unei realităţi (a diferitelor activităţi zilnice) care nu şochează în nici un fel, nu-şi mai pot concentra corespunzător atenţia. De exemplu, la şcoală ei se aşteaptă ca prezentarea profesorului să surprindă, având forma unui spectacol cu efecte puternice. Aşteptarea nefiindu-le satisfăcută, atenţia le este dezactivată şi încep să se gândească la cu totul altceva. Un simptom al acestei tendinţe este faptul că ei nu mai găsesc nimic interesant în ceea ce presupune efort, totul îi plictiseşte.

Deşi televiziunea generează o atitudine mentală pasivă, o întârziere în procesarea informaţiei, în gândire, în mod paradoxal vizionarea TV este un factor principal în inducerea hiperactivităţii. Agitaţia extremă, incapacitatea de „a sta locului“, impulsivitatea excesivă sunt stări ce apar în urma vizionării repetate și fără control a emisiunilot TV. Neuropsihologii au demonstrat că, proporţional cu creşterea timpului dedicat vizionării, hiperactivitatea creşte.

Incapacităţi de învăţare

Problemele de învăţare – LD („Learning disabilities”) –, sindrom de care suferă în multe dintre statele occidentale peste 50% dintre copii, sunt determinate în bună măsură de vizionarea TV şi de jocurile pe calculator. Cu o motivaţie scăzută pentru învăţarea de noi cunoştinţe, incapabili să se concentreze cu atenţie şi agitaţi permanent din cauza unei hiperactivităţi excesive, copiii răspund în general tot mai greu cerinţelor şcolare. În completarea tabloului simptomatologic al deficienţelor de învăţare observate la copiii de astăzi, un rol esenţial îl joacă dezechilibrele pe care vizionarea le induce în funcţionarea emisferei cerebrale stângi, aceea care guvernează gândirea logică şi analitică, construirea sintaxei şi discursivitatea. Prin urmare, dificultăţile în deprinderea limbii, în dezvoltarea capacităţii de citire şi în stăpânirea raţionamentului matematic sunt determinate, în principal, de lipsa dezvoltării normale a reţelelor neuronale din emisfera stângă, sisteme a căror activitate este subminată pe parcursul vizionării.

Iată cum arată tabloul simptomatologic întâlnit la elevii care, de-a lungul anilor, au acumulat prea multe ore în faţa micului ecran:

1. Slăbirea capacităţii de a asculta, incapacitatea de a-şi menţine atenţia, de a înţelege şi de a-şi aminti un material prezentat oral;
2. Abilitate scăzută de a reda într-o formă coerentă, în vorbire şi în scris, faptele şi ideile;
3. Scăderea cunoştinţelor de vocabular sub nivelul clasei a patra;
4. Proliferarea ticurilor verbale, a cuvintelor de umplutură care nu spun nimic;
5. Inabilitatea de a distinge diferenţele dintre sunetele ce alcătuiesc cuvintele şi de a le percepe în ordinea rostirii, fapt care se reflectă şi în dificultatea de a pronunţa cuvinte lungi şi a le silabisi;
6. Înţelegerea nesigură, confuză a lecturii cu un grad crescut de dificultate;
7. Dificultatea de a înţelege frazele mai lungi, propoziţiile intercalate şi structurile gramaticale mai complexe;
8. Dificultatea de a trece de la limbajul colocvial la forma scrisă.

Preşcolarii, în comparaţie cu cei de acum câteva generaţii, întâmpină dificultăţi mari în a sta liniştiţi şi a asculta povestiri sau scurte discuţii. Problemele pe care le pot sesiza părinţii, încă de pe acum, la micii telespectatori, sunt stările de hiperactivitate, de neatenţie şi chiar de irascibilitate care-i caracterizează. Problemele de înţelegere şi de folosire a limbii devin tot mai evidente, cu cât copiii avansează de la o clasă la alta, când, în mod firesc, li se solicită un nivel mai ridicat al capacităţii de gândire şi de organizare, înţelegerea cărţilor mai dificile şi un volum sporit de scriere. Pentru începutul ciclului gimnazial, îngrijorează tot mai mult capacitatea scăzută de concentrare, cunoştinţele reduse de vocabular, diminuarea capacităţii de înţelegere a lecturii şi lipsa abilităţii de a folosi limba, de a exprima efectiv idei, de a se exprima corect în scris.

În liceu, dificultăţile de limbă continuă să se arate în chestiuni subtile, precum: planificarea, succesiunea şi organizarea ideilor, clasificarea, diferenţierea nuanţată a conceptelor, înţelegerea raporturilor dintre cauză şi efect, raţionamentul matematic şi ştiinţific, înţelegerea relaţiilor dintre idei în timpul citirii, exprimarea directă şi cu acurateţe a ideilor, reflecţia interioară etc.

Diminuarea comunicării interemisferice, realizate prin puntea corpului calos, are ca urmare principală, după mai mulţi ani de vizionare excesivă, o slăbire a capacităţii de procesare rapidă a informaţiei şi, în consecinţă, a performanţelor intelectuale.

II. Efectele distructive ale predominanţei pe micul ecran a violenţei şi a unui erotism degradant asupra mentalităţilor şi a comportamentelor

 

Referitor la înrâurirea televiziunii de a modela mentalităţile şi comportamentele, prin activarea mecanismelor psihologice de imitare a unor modele nefaste şi prin impunerea lor în mentalul individual şi în cel colectiv, studiile evidenţiază un efect de cultivare şi de condiţionare a unor comportamente care sunt dintre cele mai nesănătoase. În mai multe cercetări se demonstrează că predominanţa pe micul ecran a mesajului de violenţă şi de erotism deşănţat, impunerea unei atitudini rebele şi a ipostazei de consumator lipsit de discernământ au efecte deosebit de puternice, de deformare a conştiinţei şi a comportamentului tinerilor.

Violenţa virtuală naşte violenţă reală

Toate studiile sociologice dovedesc că violenţa de pe micul ecran naşte violenţă în lumea reală.
1. Oamenii ajung să supraestimeze prezenţa violenţei în lumea reală. Sporeşte sentimentul fricii, al insecurităţii în faţa unui pericolul imaginar, văzut ca iminent.
2. Trăind permanent sentimentul unei agresiuni potenţiale, oamenii nu numai că devin mai stresaţi, mai irascibili, dar se şi pregătesc să răspundă cu violenţă, în legitimă apărare, la un eventual atac. Prin aceasta, comportamentul violent se insinuează în imaginaţia individului, care se îndreptăţeşte să-l folosească pentru a preîntâmpina riscul.
3. Indivizii, într-o măsură tot mai mare, percep această violenţă ca pe o componentă legitimă şi implicită a instituţiilor sociale. Iar dacă lumea în care trăim este una violentă, violenţa devine mijloc şi necesitate.
4. Apare o desensibilizare a oamenilor în faţa violenţei, a durerii şi suferinţei; violenţa devine tot mai mult un mijloc dezirabil pentru rezolvarea problemelor şi impunerea intereselor, pentru dobândirea plăcerii sau a confortului dorit.
5. Tinerii devin tot mai impulsivi, mai puţin capabili să-şi controleze impulsurile violente. De la joacă până la obsesie, comportamentul violent devine o constantă a comportamentului generaţiilor crescute cu televizorul.

Efectele nefaste ale erotismului pervers promovat la TV

Mesajul erotic incită imaginaţia copiilor şi contribuie la o maturizare precoce din punct de vedere sexual. Cercetările constată apariţia unor grave tulburări din punct de vedere psihologic şi comportamental la copiii şi tinerii care s-au obişnuit cu vizionarea unor emisiuni erotice.

1. Materialele erotice creează dependenţă, în sensul că induc tendinţa unui consum sporit.
2. Se formează o imagine falsă referitor la ceea ce înseamnă dragostea, la ceea ce putem aştepta de la celălalt şi, mai cu seamă, la ceea ce trebuie să dăruim noi înşine.
3. Scade vârsta primelor relaţii sexuale.
4. Se naşte obişnuinţa de a considera relaţiile sexuale ca pe un sport ce poate fi practicat cu oricine şi prin orice oportunitate, şi de a-l trata pe celălalt ca pe un obiect de satisfacere a plăcerilor egoiste.
5. Scade dorinţa de a întemeia o familie şi de a avea copii.
6. Pentru mulţi apare sentimentul frustrării că nu pot atinge standardele de frumuseţe şi de seducţie propuse de cei de pe micul ecran sau cine ştie ce performanţă erotică.
7. Sporeşte violenţa îndreptată împotriva femeilor.

Comportamentul răzvrătit şi tiranic, atitudinea batjocoritoare şi limbajul impertinent promovate pe micul ecran contribuie la formarea unor tineri egoişti şi individualişti, incapabili să socializeze normal. Mesajul publicitar repetat la infinit multiplică dorinţele, generează stări de frustrare şi, ca urmare, se constituie într-un factor de stres extrem de nociv pentru dezvoltarea personalităţii copiilor.

Internetul  - Programează sau vei fi programat

 

Apărut într-un număr al revistei The Atlantic, un articol al lui Nicholas Carr prezintă câteva dintre criticile aduse în general reţelei internet. După părerea lui, datorită faptului că prezintă informaţii în continuă schimbare, sub forma unui flux perpetuu, internetul împiedică „lectura aprofundată“, condiţie fundamentală a „gândirii profunde“. Cu alte cuvinte, ne obişnuieşte să ne concentrăm mai puţin asupra textelor şi să le abordăm mai superficial.

Articolul lui Carr este interesant din mai multe puncte de vedere. În primul rând, departe de a fi un tehnofob refractar la orice inovaţie tehnologică, N. Carr este chiar el un internaut activ şi afirmă că a experimentat el însuși această scădere a capacităţii de concentrare datorată internetului. Carr afirmă că, deși internetul promite prin alternativa la informaţia tipărită pe care o oferă beneficii nemaipomenite şi nemaiauzite, trebuie totuşi să devenim conştienţi de faptul că „în spaţiile senine, deschise, pe care ni le conferă lectura susţinută şi fără distragere a unei cărţi sau un alt act de contemplare, putem face în mod liber propriile noastre asociaţii, putem să ne construim propriile inferenţe şi analogii, putem să ne hrănim propriile noastre idei.“

Natura aparent prietenoasă a mediului digital poate să ne înşele. Douglas Rushkoff, în cartea sa, Programează sau vei fi programat. Cele zece porunci ale erei digitale (OR Books, 2010), ne explică faptul că revoluţiile mediatice au avut şi au, toate, o perioadă de întârziere. Astăzi, internetul, cu mijloacele sale facile de publicare, ar putea, teoretic, să facă din noi toţi nişte scriitori, doar că acum este prea târziu pentru majoritatea. Pentru Rushkoff nu există nicio îndoială: pentru a înţelege corect lumea contemporană şi acţiunile subversive de control al societăţii, ar trebui să putem trece în tabăra cealaltă, să devenim „programatori“, pentru că alternativa pe care o avem este foarte clară: „fie îi programăm pe ceilalţi, fie suntem programaţi“. Până atunci, utilizatorii obișnuiți ai internetului, care nu au deprinderi de programatori și nici nu știu să realizeze căutări cu multă abilitate, nu pot fi decât receptori ai informațiilor care le sunt accesibile prin citirea unor site-uri cunoscute și folosirea motoarelor de căutare oficiale. Va fi nevoie de o adevărată revoluţie spirituală pentru ca toţi oamenii să recupereze avansul tehnologic pe care îl au față de ei cei care deţin monopolul banilor şi al tehnologiei pe această planetă. Numai astfel se va echilibra ecuaţia internetului.

Jocurile pe calculator provoacă în timp dependențe nefaste

Deși este deja tot mai evident pentru toată lumea că jocurile pe calculator provoacă dependenţă și peste tot în lume au început să apară chiar specialiști și clinici pentru decondiționarea de aceste jocuri, mass-media continuă să dezinformeze populația, publicând articole care caută să demonstreze cu dinadinsul cât de mult bine fac jocurile video. De exemplu, un studiu realizat la centrul medical Beth Israel din New York a arătat că medicii chirurgi care jucau jocuri video mai mult de trei ore pe săptămână erau cu 27% mai rapizi în sala de operaţie, comiteau cu 37% mai puţine erori la celioscopie şi erau capabili să sutureze cu 33% mai repede decât cei care nu jucau jocuri video. Concluziile acestui studiu nu se pot generaliza însă, pentru că el pornește de la premise false. Din ansamblul jucătorilor la scară mondială, cei mai mulți sunt tinerii în formare, nu specialiștii deja structurați în planul personalității, care pot să își controleze comportamentul și care chiar pot să-și îmbunătățească abilitatea manuală și coordonarea mișcărilor jucând. Este din capul locului adevărat că, prin observarea izolată a comportamentului unor eşantioane nesemnificative de populaţie, nu putem decât să cădem în capcana confuziei dintre corelaţie şi cauzalitate. Tocmai acesta este cazul studiului de mai sus, care a folosit un eșantion de populație irelevant în ansamblul jucătorilor de jocuri video, intervievând numai chirurgi, care erau, în plus, dintr-un singur spital.

Revenind la realitate, Beijing Times a publicat știrea că patru milioane de tineri chinezi suferă de maladia dependenței de internet și de jocurile video „nesănătoase“. Li Jianguo, vicepreședinte al unui comitet al Congresului Popular Național, este citat cu afirmația că tinerii dependenți de intenet însumează 10% din totalul utilizatorilor de internet sub 18 ani din China. În numele comitetului, Li Juanguo îndemna la monitorizarea strictă a jocurilor cu conținut ilegal sau inadecvat. Termenul de „nesănătos“ se referea, printre altele, la violența extremă și la jocurile cu conținut sexual.

Un studiu realizat în 2005, de Entertainment Software Association, a descoperit că „abuzul de jocuri video“ era mai frecvent printre jucătorii jocurilor de tip MMORPG (Massively multiplayer online role-playing game). Într-un interviu din 2005, dr. Maressa Orzack, de la spitalul McLean din Belmont, Massachusetts, a estimat că 40% din cei 8,5 milioane de jucători ai jocului de tip MMORPG, numit World of Warcraft, sunt dependenți, în conformitate cu un sondaj realizat de Nick Yee de la Proiectul Daedalus.

Unul dintre cei mai faimoşi psihologi englezi, Suzanne Greenfield, avertizează la rândul ei asupra corelației dintre răspândirea internetului şi creșterea numărului persoanelor cu tulburări din spectrul autismului. Ea menționează în această direcție articolul recent, intitulat Anomalii de microsctructură la adolescenții suferind de tulburarea adictivă, apărut în Journal PLoS One. În același timp, face trimitere la un articol recent al savantei din domeniul științelor cognitive, Daphne Bevelier, publicat în revista de mare impact, Neuron. Aceasta demonstrează cu date concrete creșterea incidenței violenței, a incapacității de concentrare și a manifestărilor adictive legate de pătrunderea tehnologiei digitale. Rețelele sociale și jocurile pe calculator îi fac pe tineri, care sunt lipsiți de experiența vieții, să petrecă din copilărie ore lungi în fața ecranelor fluorescente, ceea ce nu-i face nici pe departe să devină mai comunicativi în lumea reală, ci îi face să fie tot mai închistați și să cadă pradă a tot felul de sugestii malefice care sunt induse pe această cale.

Conform agenției Reuters, a apărut o maladie nouă, numită Wiitis – o afecțiune care apare datorită jucatului ore în șir a unor jocuri în care sunt simulate mișcări reale. Remediul recomandat pentru această afecțiune este abținerea pentru cel puțin o perioadă de o săptămână de la joc și tratament cu Ibuprofen.

Specialiștii în tulburări mintale afirmă că lumea internetului, ca și cea oferită de jocurile pe calculator sunt lumi virtuale, dar cu toate acestea ele pot deveni cauza unor manifestări adictive foarte reale care distrug căsătorii și cariere și în cazuri extreme provoacă moartea, așa cum s-a petrecut în cazul sud-coreeanului Lee Seung Seop, care a murit de epuizare după ce a jucat neîntrerupt timp de 50 de ore Starcraft.