7 octombrie 2011

Raport CIA despre dezmembrarea Iugoslaviei…DIN 1971!


În vara anului 1971 Iosip Broz Tito era ales pentru a patra oară preşedinte al Iugoslaviei. În primăvara aceluiaşi an studenţii croaţi declanşau o serie de manifestări prin care cereau drepturi naţionale. La Washington, pe 17 iulie 1971, Biroul Naţional de Estimări al CIA prezenta raportul “Iugoslavia: o estimare informativă”. Deşi în Iugsolavia nimic nu anunţa în mod deschis dezintegrarea ţării, analiştii CIA prezentau liderilor americani o analiză în care apreciau că situaţia de la Belgrad este una xtrem de dificilă. Previziunile specialiştilor americani în informaţii în vara anului 1971 erau cât se poate de sumbre: apreciau că pe termen scurt Iugoslavia va rămâne unită, însă problemele naţionale urmau să ducă la o dezintegrare. Tito, părintele Iugoslaviei comuniste, era văzut de analiştii americani în 1971 la apogeul puterii sale drept principalul pilon al Iugoslaviei unite. Analiza CIA pe care o prezentăm în rândurile următoare indică modalitatea de gândire a agenţiei SUA de informaţii şi capacitatea ei de a prevedea evoluţiile viitoare cu o precizie aproape chirurgicală. De notat faptul că încă din 1971 Kosovo era văzut la Washington ca o posibilă zonă secesionistă – o situare care avea să devină realitate peste aproape jumătate de secol.

Analiza CIA lua în considerare diverse variante de evoluţie a evenimentelor în Iugoslavia. La acea dată, armata de la Belgrad era considerată una dintre cele mai moderne şi capabile din Europa de est – de aceea analiştii americani au introdus în analiza lor eventualitatea unei lovituri de stat militare. Trebuie reţinut faptul că toate scenariile americane cu privire la Iugoslavia din 1971 luau ca punct de plecare al dezmembrării stârnirea tulburărilor interetnice. Evenimentele petrecute în realitate confirmă precizia previziunilor CIA.

Premisele dezmembrării Iugoslaviei


“Trei sunt cele mai volatile elemente: animozitatea tradiţională dintre sârbi şi croaţi, lupta albanezilor din Kosovo pentru eliberare de sub dominaţia sârbă şi interesle conflictuale dintre regiunile bogate şi cele sărace. Problemele de acest gen vor afecta cu siguranţă Iugoslavia în anii ce urmează. Procesul descentralizării va demara parţial cu afectând autoritatea şi statutul sârb, iar sârbii nu se vor bucura de aceasta; croaţii vor rămâne sensibili la diferendele naţionale, reale sau imaginare şi vor fi nerăbdători să-şi manifeste independenţa crescândă; albanezii vor continua să se considere o minoritate reprimată şi s-ar putea să recurgă din nou (cum au făcut-o în 1968) la dezordini pe scară largă; cele mai multe din regiunile înapoiate se vor simţi victime ale inegalităţilor şi vor căuta să obţină subsidii mai mari de la regiunile din nor, care probabil vor avea reţineri în a le acorda. (…)

Schimbarea şi dezordinea vor continua să afecteze conducerea iugoslavă cu o varietate de probleme serioase. Destinaţia regimului iugoslav, despre care se spune că este o formă nouă şi superioară de socialism, este vagă şi nesigură, iar drumul său necunoscut. Nici una din forţele eliberate de reforma titoistă nu va putea câştiga fără luptă. Sentimentele separatiste probabil vor slăbi federaţia; diverse consideraţii vor acţiona pentru a micşora puterea LCY (Liga Comuniştilor Iugoslavi); forţele economice, din ce în ce mai descentralizate, cu siguranţă vor încuraja instituţii separate de partid să joace un rol mai important în formarea politicilor naţionale. Astfel sistemul iugoslav nu se va stabiliza şi şansele unor tulburări serioase vor persista pe termen nedefinit în viitor.

Tito pe cand conducea partizanii sarbi

Tito pe cand conducea partizanii sarbi

Variabilele viitorului


“Însă dincolo de aceste certitudini întunecate, viitorul Iugoslaviei rămâne neprecizat. Există o marjă largă de variabile care vor afecta cursul dezvoltării naţionale iugoslave, în special în perioadele de tulburări. Nu în ultimul rând, acestea vor fi de natură internaţională – atitudinile şi acţiunile unor părţi externe şi modul în care acestea vor fi percepute de iugoslavi.

- Iugoslavia face parte din centrul Europei, situată între Orient şi Occident, între Europa Centrală şi Balcani, cu ieşire spre Alpi şi Mediterana. Din punct de vedere istoric, evenimentele din şi care au afectat Iugoslavia au atins Europa ca întreg. {I mai ales în ultimul sfert de secol, statutul Iugoslaviei a ajuns să implice stabilitatea şi securitatea întregului continent.

- Atât NATO cât şi Pactul de la Varşovia au investit masiv în Iugoslavia, deşi nu aparţine niciuneia din grupări, şi ambele părţi au ajuns să înţeleagă că actualul echilibru din Europa se va modifica în cazul în care Belgradul ar adera la un bloc sau celălalt. Mai mult, la Moscova este aproape cu siguranţă recunoscut faptul că din aceste motive, printre altele, o intervenţie sovietică directă în Iugoslavia va fi considerată de Occident ca o chestiune de maximă îngrijorare.

-Membri NATO din Europa Occidentală aproape cu siguranţă vor privi o intervenţie sovietică directă în Iugoslavia ca pe o ameninţare la propria securitate. Vor percepe problema în termenii NATO, deşi în mod formal nu este implicată soarta unui membru NATO şi nu vor putea imagina un răspuns efectiv în lipsa unei participări depline a Statelor Unite. Astfel că vor vedea într-o astfel de acţiune sovietică atât un test al hotărârii lor cât şi un test al angajamentului Statelor Unite pentru securitatea europeană.

- O mişcare sovietică împotriva Iugoslaviei va avea implicaţii tulburătoare pentru restul Europei de Est şi probabil sovieticii sunt conştienţi de acest lucru. Toţi aliaţii URSS din Estul Europei, probabil cu excepţia Bulgariei şi a Germaniei de Est, nu îşi doresc să aibă loc un astfel de eveniment. Mai ales Româia va interpreta orice fel de acţiune sovietică împotriva Iugoslaviei ca pe o ameninţare asupra propriilor interese. România va refuza să coopereze într-o operaţiune militară sovietică împotriva Iugoslaviei şi ar putea fi forţată doar dacă va suferi ea însăşi o invazie. Ungurii şi polonezii vor încerca să evite o participare, deşi voinţa lor de a rezista unor presiuni sovietice puternice va fi probabil destul de limitată. În schim bulgarii ar putea participa cu un anume entuziasm, mai ales dacă li se va permite să intre în Macedonia. Pe termen scurt, presupunând un succes sovietic, cele mai multe dintre ţările est europene vor fi copleşite de o invazie sovietică a Iugoslaviei. Însă istoria regiunii sugerează că acţiuni de acest gen nu intimidează pe termen nedefinit şi de fapt sursele de nemulţumire sunt mărite pe termen lung.

Supravieţuirea Iugoslaviei


Dincolode variabilele internaţionale de acest gen discutate mai sus, există un număr de dezvoltări în Iugoslavia, ceea ce duce la un număr infinit de variaţiuni. Patru posibilităţi, intenţionate să servească doar ca ilustraţii plauzibile, sunt examinate mai jos. Prima dintre ele reflectă estimarea noastră pentru cea mai probabilă dintre mai mute posibilităţi. Celelalte, în grade variabile, poartă cu ele implicaţii mai tulburătoare pentru interesele occidentale. Credem că acestea sunt mai puţin probabile, însă schiţarea lor nu trebuie lăsată în afară. Variante de o natură mai optimistă – ca atingerea de către Iugoslavia a unui grad înalt de unitate şi stabilitate internă, sau alinierea deschisă cu Occidentul neprovocată de un atac iminent din est – nu sunt luate aici în considerare.

Iugoslavia are azi probleme şi cu siguranţă îi va simţi lipsa lui Tito mâine. Însă sistemul iugoslav ca întreg a rezistat atacurilor fracţiunilor partinice, presiunilor crizei economice şi mişcărilor separatiştilor. Armata continuă să asigure sprijin pentru unitatea naţională şi, în mod neintenţionat, acelaşi lucru îl face URSS. În vreme ce Tito nu poate stabili o cale fixă pentru regimul succesor, este posibil să fi stabilit o schemă şi un stil, bazate pe empiric şi experimental, pe care succesorii este posibil să-l imite şi pe care, în orice caz, le va fi dificil să-l abandoneze. Pe termen lung se pare că principalele realizări ale sistemului iugoslav sunt destul de asigurate; chiar şi fără Tito, Iugoslavia are destule şanse să supravieţuiască intactă ca un sistem hibrid.

Această alternativă este în mod esenţial o proiecţie lineară a situaţiei iugoslave actuale, completată cu un anume grad de dezordine internă. Fricţiunile naţionaliste şi dificultăţile economice persistă şi uneori se inflamează. Însă cu anumite ajustări, diviziunea prezentă între federaţie, republici şi municipalităţi se dovedeşte funcţională, iar asistenţa economică din Occident soseşte la timp. Conducerea colectivă de după Tito reuşeşte să depăşească dificultăţile organizaţionale, îşi limitează diferendele interne şi guvernează eficient. Frica de intervenţia sovietică continuă să condiţioneze atitudinile şi comportamentul conducerii şi populaţiei. În această atmosferă, forţele potenţial pro-sovietice rămân marginale şi izolate. Reforme suplimentare mută economia spre un socialism de piaţă. În lipsa unei ameninţări sovietice de aşa nivel care să forţeze Belgradul să-şi caute aliaţi în Occident, Iugoslavia îşi menţine actuala poziţie de nealiniere.

Reacţia sovietică. Deşi acesta nu este “cel mai rău caz”, Moscova găseşte acest rezultat drept frustrant. În ciuda speranţelor şi maşinaţiilor sovietice, o conducere post-Tito reuşeşte să treacă testul iniţial. Astfel Kremlinul se află în faţa unei continuări nedefinite – şi probabil o agravare – a problemelor puse de comportamentul iugoslav. Atitudinea sovietică devine din ce în ce mai ostilă şi nerăbdătoare. Intervenţia armată rămâne improbabilă, însă sovieticii îşi intensifică presiunile asupra Belgradului. Îşi măresc eforturile pentru exploatarea dificultăţilor interne ale Iugoslaviei, blochează negocierile economice, întârzie livrările anumitor mărfuri şi refuză noi ajutoare. Menţin sau intensifică o propagandă gri şi neagră şi continuă cultivarea şi sprijinul dizidenţilor iugoslavi din interior sau din străinătate. Încurajează pretenţiile Bulgariei asupra Macedoniei, cresc presiunile asupra României pentru a se retrage din asocierea apropiată cu Belgradul şi încearcă să mărească diferendele Iugoslaviei din punct de vedere teritorial, politic şi al minorităţilor cu ţările occidentale”.

Tito si Ceausescu

Tito si Ceausescu

Scenariile dezmembrării


1. Lovitură de stat militară


“Situaţia se deteriorează în timp. Erup dezordini serioase, incluzând ciocniri între grupurile etnice. Apare ameninţarea războiului civil. Conducerea politică centrală este incapabilă să ajungă la un acord privind tratarea situaţiei. Afişând o hotărâre şi unitate considerabile, JNA (Armata Naţională Iugoslavă) – probabil cu complicitatea unor lideri de partid – preia puterea la Belgrad, în capitalele republicane şi în alte oraşe mari şi reuşeşte să restabilească ordinea relativ rapid. Este instituită legea marţială, însă junta păstrează caracterul descentralizat al economiei şi urmăreşte o politică externă pro-occidentală (deşi din punct de vedere oficial în continuare nealiniată). şocul vărsării de sânge fratricid are un efect calmant asupra climatului politic iugoslav, însă cresc nemulţumirile faţă de guvernarea militară centrală. Occidentul păstrează legăturile însă solicită formarea unui regim liberal, nemilitar. Junta face presiuni pentru restaurarea unui guvern civil în cadrele dinaintea loviturii şi se retrage.

Reacţia sovietică: Moscova asistă la desfăşurarea situaţiei cu sentimente amestecate. Sovieticii speră că logica legii marţial va pune capăt ereziilor liberale de la Belgrad şi că eforturile lor continue de a cultiva prietenii în JNA vor da roade printr-o schimbare a direcţiei către est în orientarea politicii externe iugoslave. Pe de altă parte, recunosc că nici una dintre aceste evoluţii nu se petrec. Astfel Moscova aşteaptă evoluţia situaţiei şi încearcă să-I deturneze pe noi lideri ai Iugoslaviei cu oferte de asistenţă. Îndată ce intenţiile titoiste ale juntei în politica internă şi externă devin clare, sovieticii adoptă o atitudine ostilă deschisă, însă continuă să evite o intervenţie militară deschisă.

2. Varianta II: o preluare dificilă


Acţionând în condiţiile descrise mai sus, JNA preia rapid puterea în mare parte din ţară şi încearcă să impună o conducere centrală dură, probabil în colaborare cu elemente din cadrul partidului. Însă întâmpină o rezistenţă hotărâtă în Croaţia. Este declarată legea marţială şi Belgradul încearcă să impună controlul federal asupra întregii economii. Junta organizează operaţiuni militare de mică amploare împotriva croaţilor. Îsi asumă o atitudine xenofobă şi îşi declară intenţia de a rezista împotriva unei intervenţii externe, indiferent din ce parte vine. Însă de asemenea solicită ajutor economic şi asistenţă militară atât din partea Orientului cât şi din partea Occidentului. Unele state europene occidentale, înstrăinate de caracterul juntei şi profund tulburate de perspectiva unei vârsâri de sânge majore solicită dezangajarea Occidentului. Altele, temându-se de implicarea sovietică, favorizează continuarea sprijinirii regimului de la Belgrad. După câteva incidente sângeroase, conducerea croată ajunge la un acord şi este restabilită ordinea la nivel naţional.

Reacţia sovietică: Moscova este încurajată de mişcările iniţiale ale noului regim. Decide că lipsa de unitate din cadrul NATO minimizează şansele unei intervenţii occidentale. Adoptă o atitudine prietenoasă faţă de juntă şi îşi declară opoziţia faţă de separatiştii croaţi, informează Belgradul despre disponibilitatea de a asigura o asistenţă economică şi militară extinsă. Sovieticii răspund prompt când este solicitat acest ajutor şi profită astfel pentru a-şi creşte în mod semnificativ prezenţa la Belgrad. Evită să se implice prea mult, preferând mai degrabă să consilieze decât să comande şi încearcă în timp să aducă Iugoslavia într-o poziţie de dependenţă.

3. Colapsul: secesiune contestată


Croaţia trece prin toate formele legale pentru secesiune, îşi proclamă independenţa şi îşi anunţă intenţia de a deveni efectiv un membru al comunităţii occidentale. Slovenia asigură un suport moral însă nu se declară formal un aliat al Croaţiei. Belgradul refuză să recunoască acţiunea Zagrebului, însă forţele federale care se îndreaptă spre Zagreb sunt întoarse din drum şi suferă pierderi importante. Atât guvernul cât şi nivelul militar suferă diviziuni interne serioase. Crezând că foarte puţin ajutor sau chiar de loc nu va veni dinspre occident pentru supunerea croaţilor şi folosindu-se de poziţia majoritară din preşedinţia federală, Serbia, Kosovo, Voivodina şi Muntenegru fac apel la un ajutor direct sovietic în numele Federaţiei.

Reacţia sovietică: Moscova decide că în această situaţie angajamentul informal al Occidentului pentru Iugoslavia nu mai există, că Occidentul va fi divizat asupra opţiunilor rămase şi că invitaţia din partea guvernului Iugoslav incomplet este legitimă, ocazia fiind mult prea promiţătoare pentru a nu fi folosită. Trupe sovietice sunt trimise în zona Belgradului şi de aici se deplasează spre nord alături de elemente al JNA. De îndată ce începe bătălia cu croaţii, principala parte a contingentelor sovietice se deplasează din Ungaria şi ocupă principalele centre de populaţie. Operaţiunile de curăţire şi patrularea zonelor maritime sunt lăsate în seama JNA.

4. Dezintegrare totală


Conflictele etnice şi regionale duc la ciocniri între unităţile de apărare teritorială din republicile învecinate. Luptele se extind şi duc la o situaţie de război civil. Atât guvernul central cât şi militarii sunt mult prea divizaţi pentru a putea restabili ordinea. Pe măsură ce situaţia se înrăutăţeşte, unele unităţi ale JNA dezertează şi se alătură forţelor republicane. Altele se revoltă şi refuză să lupte. Iugoslavia încetează să existe. Serbia şi Muntenegru suferă replici din partea republicilor nordice şi fac apel la sprijin sovietic. Această acţiune provoacă Croaţia şi Slovenia să se îndrepte către Occident pentru ajutor.

Reacţia sovietică. Moscova doreşte atât să exploateze dispariţia Federaţiei Iugoslave cât şi să încheie cât mai rapid luptele de la graniţa Pactului de la Varşovia. Notând faptul că intrarea trupelor lor în Serbia şi Muntenegru nu va fi împiedicată, sovieticii decid ă NATO nu va încerca să oprească militar o astfel de mişcare. În orice caz, sperând să îşi minimalizeze riscurile, Moscova transmite NATO în mod informal că este interesată de un târg: Croaţia şi Slovenia sub influenţă occidentală în schimbul a ceea ce rămâne din Iugoslavia sub influenţă sovietică. În concordanţă cu această abordare, răspunsul militar sovietic la solicitările sârbe şi muntenegrene este determinat astfel încât să îndeplinească minimul cererilor defensive ale noilor clienţi ai Moscovei fără să stârnească în mod deschis îngrijorarea Occidentului.

Poziţia Occidentului

Este clar în toate alternativele discutate mai sus că Occidentul şi Statele Unite ar putea avea de jucat un rol critic în viitorul Iugoslaviei. Legăturile economice ale Belgradului sunt în prezent predominant cu Occidentul, vederile sale politice şi culturale sunt din ce în ce mai mult influenţate de conceptele occidentale, iar securitatea sa naţională este cel puţin indirect dependentă de forţa şi hotărârea Occidentului faţă de URSS. Belgradul, deşi în mod ferm angajat pentru o politică de nealiniere, recunoaşte că sprijinul politic şi economic al Occidentului (în special al Statelor Unite) au fost cruciale pentru supravieţuirea Iugoslaviei la sfârşitul anilor ’40 şi la începutul anilor ’50 şi este conştient de faptul că un astfel de ajutor ar putea deveni vital încă o dată. Belgradul este destul de încrezător că un astfel de ajutor va veni şi că de fapt Occidentul este din punct de vedere moral dator să-l asigure, şi că în orice caz este în propriul interes al Occidentului să contribuie la menţinerea unei Iugoslavii independente şi unite. De asemenea se teme că NATO ar putea să nu se implice foarte repede în cazul unei crize şi că nu există nici un fel de angajament occidental, moral sau de altă natură, pentru a apăra Iugoslavia în cazul unui atac sovietic”.

2 comentarii:

  1. yugoslavii comunisti nu erau sarbi.sarbii erau regalisti si cetnici(anti-comunisti).yugoslavii comunisti(croati,sloveni,macedoneni,unguri,albanezi,bosniaci,muntenegreni)voiau doar distrugerea sarbilor.singurul yugoslav-croat(necomunist)care tinea cu sarbii era scriitorul ivo andric.

    RăspundețiȘtergere
  2. BLOCUL NATO a investit in yugoslavia(din punct de vedere militar)doar pana anii "50.vestul si comunismul au distrus serbia in perioade diferite uneori si amandoua in acelai timp ani 40 - 70.plus si arabii,turcii etc.

    RăspundețiȘtergere