2 august 2011

Adevărul despre "revoluţiile" arabe şi războiul din Libia, partea a II-a. Petrolul, aurul, americanii şi Irakul

Am văzut în episodul anterior care este adevăratul motiv pentru care au fost declanşate recent "revoluţiile" arabe şi războiul din Libia. Pentru a înţelege mai bine cum a ajuns dolarul în postura de monedă internaţională dominantă, de ce acest statut este apărat cu preţul a milioane de vieţi, prin distrugerea sistematică a unor ţări şi cum au devenit personaje precum Saddam Hussein, Muammar Ghaddafi sau Mahmud Ahmadinejad extrem de periculoase pentru imperiul american datorită intenţiei de a renunţa la schimburile comerciale în dolari, este necesar un scurt istoric.

O naţiune-stat îşi taxează proprii cetăţeni, în timp ce un imperiu, taxeaza alte naţiuni-state. Istoria imperiilor, de la Grecia Antică, la Imperiul Roman şi până la Imperiile Otoman şi Britanic, ne învaţă că fundaţia economică a oricărui imperiu este taxarea altor naţiuni sau a subiecţilor acestora. Abilitatea imperială de a taxa a fost bazată întotdeauna pe o economie mai bună şi mai puternică, şi ca o consecinţă, pe o armată mai bună şi mai puternică prin care, paşnic sau militar, se impunea taxa. O parte din aceste taxe erau folosite pentru a îmbunătăţi standardul de viaţă din imperiu, iar cealaltă parte era folosită pentru a întări dominaţia militară care făcea posibilă colectarea acelor taxe.
Istoric, taxarea statelor s-a făcut în diverse forme, de obicei în aur şi argint acolo unde acestea erau considerate monedă, dar de asemenea în sclavi, soldaţi, recolte, şeptel sau alte resurse agricole, naturale, în general orice bunuri economice solicita imperiul şi puteau fi furnizate de către naţiunile vasale. Taxarea a fost întotdeauna directă: naţiunile supuse predau pur şi simplu banii (aur/argint) sau bunurile economice, direct imperiului.

Pentru prima dată în istorie, în secolul douăzeci, Imperiul American a obţinut puterea de a taxa lumea în mod indirect – nu prin impunerea unor sisteme de plata a taxelor la fel ca imperiile precedente, ci prin distribuirea propriei sale monede, dolarul american, celorlalte naţiuni, în schimbul bunurilor, cu intenţia de a devaloriza în timp aceşti dolari şi a-i rascumpara înapoi mai târziu cu mult mai puţine bunuri economice. Diferenţa între valoarea dolarului în momentul tranzacţiei initiale şi valoarea dolarului devalorizat din momentul răscumpărării sale reprezintă taxa imperială americană. Iată cum a apărut.
La începutul secolului 20, economia americană începea să domine economia mondială. La acea vreme dolarul american era garantat cu aur, astfel încât valoarea lui nici nu creştea şi nici nu scădea pentru ca era mereu convertibil într-o aceeaşi cantitate fixă de aur. Marea Depresiune şi inflaţia care a precedat-o din 1921 pâna in 1929 a mărit substanţial cantitatea de bani de hârtie aflată în circulaţie, fără o creştere proporţională a rezervelor de aur. Aceasta a făcut imposibilă convertirea dolarului în aur. În consecinţă, în 1932 preşedintele american Franklin Delano Roosevelt a decuplat valoarea monedei americane de cantitatea aur pe care aceasta o reprezenta. Până la acest punct America dominase economia mondială, dar din punct de vedere economic, nu era încă un imperiu propriu-zis. Valoarea fixă în aur a dolarului nu permitea americanilor să obţină beneficii economice de la alte ţări prin furnizarea dolarilor convertibili în aur.
Economic, Imperiul American s-a născut odată cu ratificarea sistemului Bretton Woods în 1945. Dolarul a fost făcut doar parţial convertibil în aur – convertibilitatea în aur era disponibilă doar guvernelor străine, dar nu şi instituţiilor private. În acel moment dolarul american a fost stabilit ca moneda de referinţă la nivel international. Acest lucru a devenit posibil pentru că în timpul celui de-al doilea război mondial America furnizase aliaţilor săi hrană şi echipament militar, acceptând plata în aur, acumulând astfel o cantitate semnificativă din rezervele de aur mondiale.
Un imperiu economic nu ar fi fost posibil dacă dolarul ar fi rămas complet convertibil în aur, cantitatea de dolari fiind limitată de cantitatea de aur disponibilă şi răscumpărarea dolarului făcându-se la valoarea fixă stabilită. În realitate însă masa monetară în dolari a fost crescută cu mult peste cantitatea de aur disponibilă, iar aceşti dolari au fost distribuiţi străinilor în schimbul bunurilor acestora. Americanii nu intenţionau să răscumpere aceşti dolari la aceeaşi valoare – cantitatea de aur deţinută de ei era insuficientă, iar masa monetară în dolari creştea permanent, astfel încât dolarii respectivi se depreciau constant. Deprecierea constantă a rezervelor de dolari deţinute de străini datorită deficitelor comerciale americane este echivalentul unei taxe – o taxare prin inflaţie.
În 1971 când străinii au cerut plata în aur pentru dolarii pe care îi deţineau, guvernul american a fost pus în imposibilitate de plată. Consecinţa acestei imposibilităţi de plata a fost ruperea legăturii aur-dolar sau suspendarea totală a convertibilităţii dolarului în aur. Însă interpretarea corectă a acestui eveniment este falimentul, aşa cum orice bancă comercială este declarată falimentară atunci când nu-şi poate plăti datoriile.
Cu toate acestea prin decizia luată, în loc să falimenteze America s-a declarat pe sine un imperiu. Ea acumulase cantităţi enorme de bunuri de la restul lumii fără a avea vreo intenţie de a le returna. Lumea a început să fie efectiv taxată ori impozitată şi nu putea face nimic pentru a se opune: nu putea forţa procedura falimentului Americii pentru a-i pune sechestru pe posesiunile sale în aur sau în alte bunuri şi nici nu putea să îşi însuşească cu forţa aceste bunuri declarând astfel un război şi apoi câstigându-l. Esenţialmente, America a impus lumii o taxa pe inflaţie şi astfel a colectat un impozit de la vasali.
Din acel moment, pentru a susţine Imperiul American şi a continua să taxeze restul lumii via inflaţie, Statele Unite au decis să forţeze acceptarea globala a dolarului, care se deprecia continuu, ca moneda de schimb pentru unele bunuri şi astfel să facă lumea să păstreze rezerve de dolari din ce în ce mai mari, chiar dacă moneda se deprecia. Pentru ca toate statele lumii să acumuleze dolari, America trebuia să ofere un motiv economic, iar acest motiv a fost petrolul.
În 1971, când a devenit clar că SUA nu vor putea să răscumpere dolarii cu aur, a fost realizată o înţelegere alternativă pentru a menţine lumea dependentă de dolarul cu acoperire în hârtie. America a încheiat în 1972-73 o înţelegere fermă cu Arabia Saudita, prin care susţinea la putere dinastia Saudită cu condiţia ca aceasta să accepte doar dolari în schimbul petrolului. Impunându-şi dolarul ca unică monedă pentru liderul OPEC, el a fost practic impus tuturor membrilor OPEC. Pentru că toate statele lumii trebuiau să cumpere petrol de la tările arabe, au fost obligate astfel să-şi facă rezerve de dolari. Şi deoarece, nevoia de petrol a lumii e în continuă creştere, iar preţul petrolului e de asemenea în continuă creştere, cererea de dolari de pe piaţă nu poate decât să crească la rândul ei. Dolarii nu mai puteau fi schimbaţi în aur însă acum puteau fi schimbaţi în petrol.
Esenţa economică a acestei înţelegeri este că dolarul a primit o virtuală acoperire în petrol. Cât timp situaţia va ramâne la fel, lumea va trebui să acumuleze cantităţi mereu mai mari de dolari, pentru că aceşti dolari sunt necesari pentru a cumpăra petrol. Cât timp dolarul este singura monedă acceptată ca plată pentru petrol, dominaţia sa este asigurată, iar Imperiul American poate continua taxarea întregului glob. Dacă, dintr-un motiv oarecare, dolarul şi-ar pierde convertibilitatea în petrol, Imperiul American ar înceta să existe, pentru că n-ar mai fi capabil să taxeze o lume independentă de nevoia de a acumula dolari. Astfel, supravieţuirea imperiului dictează ca petrolul să fie tranzacţionat doar in dolari. De asemenea, implică existenţa unor state deţinătoare de rezerve petroliere suficient de slăbite, economic şi militar, pentru a nu cere plata petrolului lor în altă monedă. Dacă cineva ar accepta plata în altă monedă, el ar trebui convins, fie prin mijloace politice, fie prin cele militare, să se răzgândească.
Primul care a început să ceară plata în Euro pentru petrol, a fost Saddam Hussein, la sfârşitul anului 2000. La început, cererea sa a fost întâmpinată cu dispreţ, apoi ignorată, dar pe măsură ce devenea clar că decizia lui era extrem de serioasă (şi-a convertit chiar şi rezerva irakiană de 10 miliarde de dolari, de la ONU, în Euro) americanii au început să exercite presiuni politice pentru a-l "ajuta" să-şi schimbe părerea. Alte ţări ca Iranul, începeau să accepte, de asemenea, plata pentru petrol în alte monede, în special Euro şi Yen. Pericolul pentru dolar era real şi imediat, se impuneau acţiuni punitive. Războiul lui Bush cu Irakul nu a avut nimic de-a face cu vreo armă de distrugere în masă, cu apărarea drepturilor omului, cu răspândirea democraţiei sau măcar cu capturarea câmpurilor petroliere. A fost vorba despre apărarea dolarului, adică a Imperiului American. A fost vorba despre un exemplu dat oricui ar cere plata pentru petrol în alte monede decât dolari.
Mulţi l-au criticat pe Bush pentru înscenarea războiului din Irak cu scopul de a obţine controlul asupra câmpurilor petroliere. Însă aceşti critici nu pot explica de ce avea Bush nevoie de acele câmpuri – putea să continue să tipareasca pur şi simplu dolari şi cu ei să cumpere petrolul, aşa cum a făcut-o întotdeauna. Trebuie să fi avut un alt motiv pentru invazia Irakului.
Istoria ne învaţă că un imperiu porneşte un război pentru două motive: (1) pentru a se apăra sau (2) pentru a profita de pe urma lui. Economic vorbind, pentru ca un imperiu să iniţieze şi întreţină un război, beneficiile acestui razboi trebuie să depăşească costurile lui militare şi sociale. Beneficiile derivate în mod direct din câmpurile petroliere nu pot justifica pe termen lung, costul militar al operaţiunii. Bush a pornit războiul pentru a apăra capacitatea Imperiului American de a taxa. Într-adevăr, acţiunile ulterioare confirmă aceasta: două luni după ce Statele Unite au invadat Irakul, programul “Petrol contra Hrana” a fost suspendat, conturile irakiene au fost convertite la loc în dolari, iar petrolul a început din nou să fie vândut doar contra dolari. Nimeni nu a mai putut cumpăra petrol în euro, supremaţia globala a dolarului a fost reinstaurată. Bush a coborât din avionul său cu reacţie şi s-a declarat victorios: misiunea era într-adevăr îndeplinită – Bush a apărat cu succes dolarul american şi Imperiul American.
Mai recent criza financiară mondială a făcut mai multe ţări să propună schimbarea monedei folosite în tranzacţiile internaţionale, mai exact să refuze dolarul american şi să opteze pentru înlocuirea acestuia cu aurul. Muammar Ghaddafi a fost cel care a încercat să refacă planurile generalului De Gaulle de la sfarşitul anilor '60 - de a refuza bancnotele de hârtie şi de a utiliza din nou monede de aur ca pe vremuri. Acest proiect a fost pregătit intens timp de mai mulţi ani, iar Ghaddafi a militat pentru ca ţările africane să se unească toate într-un stat puternic şi să înceapă utilizarea monedelor de aur. Egiptul era pregătit să ia parte la el, de aceea "revoluţiile arabe" au început acolo iar CIA a intervenit pentru a distruge planurile cu privire la ieşirea acestor ţări din coruptul sistem bancar. Pentru că mafia bancară nu i-a putut ierta această iniţiativă, am asistat apoi la atacarea militară ilegală a Libiei a cărui reală motivaţie am detaliat-o în prima parte a articolului.
Sursa: FSO Editorials: "The Proposed Iranian Oil Bourse" - Krassimir Petrov, Ph.D., Austrian Macro Economist/Investment Strategist

3 comentarii:

  1. iar ai disparuttt???...

    RăspundețiȘtergere
  2. Cu tot respectul,vă rog să-mi transmiteţi link-ul la episodul anterior.Nu am reuşit să-l găsesc eu singur.
    Cu stimă,
    Bogdan. bmarinescu41@yahoo.co.uk

    RăspundețiȘtergere