Iubiti-va batranii, nu-i umiliti

 

O vorba veche, inteleapta, spune ca cine nu are batrani sa-si cumpere. O alta spune ca ”pe batrani ca pe niste parinti sa-i cinstesti”. Fac parte dintre norocosii care au avut bunici. Ei m-au crescut in cea mai mare parte a timpului, parintii fiind prea ocupati cu serviciul, ei mi-au dat o educatie, cu ei am fost prima data la Biserica, alaturi de ei petreceam cateodata vacantele. Bunicul ma ducea la gradinita, apoi la scoala, bunica ma lua, sau invers. Cand am mai crescut, ma petreceau cu privirea de la geam atunci cand plecam spre scoala si ma asteptau tot la fereastra ca sa-mi faca cu mana atunci cand ma intorceam. Daca mai intarziam, ma priveau cu dojana dar ma imbratisau cu aceeasi dragoste. Lectiile pe care le aveam de facut acasa pareau mai usoare atunci cand bunica era langa mine, iar un meci de fotbal cu baietii, in spatele blocului, nu avea acelasi farmec daca bunicul nu era pe banca, sa ma asiste cu privirea, sa ma incurajeze. Anii au trecut iar bunica devenise confesorul meu in privinta problemelor de la liceu, dar si a altor probleme. I-am vazut pe amandoi cum s-au stins cuminti, sub ochii mei, si nu mi-a ramas decat sa sper ca bunul Dumnezeu i-a asezat pe amandoi acolo unde le este locul. Si ii rog sa ma ierte ca ajung destul de rar sa le aprind cate o lumanare.

Am facut aceasta introducere mai lunga pentru ca, din nefericire, dupa Revolutie, dar mai cu seama in ultimii ani, a explodat un fenomen pe cat de trist, pe atat de dramatic: multi bunici, multi batrani au ajuns sa traiasca pe strada, din mila noastra, a celor care, in graba spre serviciu, absorbiti de grijile de zi cu zi, trecem mai mult nepasatori pe langa ei. Unii dintre ei nici nu au curajul sa ne priveasca. Capetele lor sunt plecate, resemnate, ca intr-o cerere nespusa iar privirile lor tintuiesc pamantul, intreband parca ”Cand, Doamne?”. Altii reusesc sa-si faca acel minim curaj pentru a ne implora daca nu mila, macar atentia. Cati dintre noi ii vedem? Cati dintre noi ii auzim? Cati dintre noi le intindem o mana? Putini.

Autoritatile ridica neputincioase sau nepasatoare din umeri. ”Nu avem ce sa le facem”, spun de multe ori reprezentantii administratiei locale. Mai mult, ei atrag atentia ca batranii ajunsi pe strazi ar fi chiar organizati in retele de cersetorie. Fara a exclude total aceasta varianta, nu cred ca ea este regula. Cat s-a incercat sa fie ajutati acesti oameni? Am auzit de milionari autohtoni care risipesc averi pentru a face stadioane moderne, saloane Spa-ultradotate, am auzit de primari care vor sa intre in Cartea Recordurilor cu cel mai lung carnat din lume, cea mai mare ciorba, cei mai multi Mos Craciuni adunati la un loc si alte nazdravanii, dar nu am auzit ca cineva ar dori sa intre in Guiness Book cu constructia celui mai mare azil de batrani sau centru social destinat acestora.

Nu vreau sa dau sfaturi, dar ma gandesc ca poate si Biserica Ortodoxa ar putea sa se implice mai mult, prin centrele sale, in ajutorarea batranilor nostri, dupa modelul Bisericii Catolice care desfasoara o bogata activitate caritativa, infiintand direct prin parohii si organizatii calugaresti, gradinite pentru copii, camine de orfani, azile de batrani, cantine pentru saraci, cabinete si centre medicale.

In final, las versurile poetului Adrian Paunescu sa vorbeasca.

Batranul cersetor

La coltul strazii e un cersetor
Cu mana-ntinsa, catre-o alta lume
Decat aceea unde, fara nume,
El ispaseste rasul tuturor.
Adolescentii se mai tin de glume
Si-i pun in palma semne de-ale lor,
El e batran si intelegator,
Cu noi, cu totii, dar, cu cei mici, anume.
Si cine observa, int-o doara,
Ca el e-aici din vremuri de demult,
Imperturbabil, in acest tumult,
El, cersetorul, a uitat sa moara.
Sub zdreanta lui, minunea se-ntrupeaza,
In el e Dumnezeu, ce sta de paza.