27 aprilie 2011

Operaţiunea «Bosnia», un caz de dezinformare orchestrat în mod «exemplar» (partea a2a)

Tema
Tema operaţiunii a constat, după cum am văzut, în a-i echivala pe sârbi cu naziştii. Incongruitatea acestei teme nu a avut nicio importanţă: sârbii sunt un popor, nu un partid, au luptat contra naziştilor mai bine ca oricine, au suferit mai multe pierderi, proporţional, decât oricare, sunt comunişti, sunt ortodocşi, deci în niciun caz nazişti, au fost de partea evreilor în timpul războiului, nu au purtat un război de cucerire ci de apărare a moştenirii lor, au luptat contra musulmanilor, care sunt prin tradiţie aliaţii germanilor: toate acestea nu au avut – şi nu au – nicio importanţă.
 
Asimilarea a fost realizată de către mijloacele de informare care s-au aruncat asupra acestei teme ca peştii piranha spre o ciosvârtă de carne. Era iremediabilă.
 
Două elemente au acţionat în favoarea temei. Pe de o parte, oroarea legitimă a lagărelor de exterminare naziste. Pe de altă parte, vestigiile marxismului, chiar înfrânt, chiar şi demascat. Această ideologie ne-a penetrat cercurile aşa-zis gânditoare până la o asemenea profunzime, încât orice asimilare cu  nazismul ne face să ne pierdem toate reperele bunului simţ, din motivecare au la fel de multe în comun atât cu detestabilul pact Molotov-Ribbentrop, cât şi cu „soluţia finală”.
 
Prin urmare, tema era aleasă perfect. Trebuia sa fie bine primită în mai multe grupuri influente:
- grupurile israelite, din cauza sensibilităţii lor uşor de înţeles faţă de tema exterminării unei minorităţi;
- grupurile post-marxiste, din cauza urii lor la adresa unui rival care ar fi putut să fie fericit;
- grupurile umanitare de toate facturile, atinse de „victimofilie” şi având tendinţa de a simpatiza cu primele victime scoase la rampă, victimele sosite mai târziu interesându-le mai puţin şi fiind excluse din rândul vedetelor;
- grupurile de intelectuali nostalgici după bolşevism şi ataşaţi, prin compensaţie, de imaginea de forţă pe care o proiectează islamul militant.
 
Restul opiniei publice le-a urmat din două motive principale:
- influenţa preponderentă exercitată asupra mijloacelor de informare pe care le-am enumerat;
- dreptul la proeminenţă al primului căruia i se dă dreptul de a spune „sufăr”. În mentalitatea simplistă impusă de televiziune, dacă B a spus cel dintâi căsuferea, A nu mai are dreptul să sufere.
 
Tema „sârbi = nazişti” a fost energizată de nenumărate ori, câteodată cu o remarcabilă eleganţă profesională. Exemplu: două afişe. Pe unul se vedeau două fotografii, una a lui Adolf Hitler, cealaltă a lui Slobodan Miloşevici, cu următoarea întrebare dedesubt: „Discursurile despre purificarea etnică nu vă amintesc de nimic?” Celălalt afiş prezenta tot două fotografii, din două lagăre de concentrare: una data din al Doilea Război Mondial, cealaltă fusese făcută recent în Croaţia. Şi aici, tot o întrebare: „Un lagăr unde se purifică etniile nu vă aminteşte de nimic?
Ce superbă economie de mijloace!
 
Tratarea temei: alte suporturi
Şapte suporturi principale au servit la operaţiunea de dezinformare „Bosnia”, axată pe tema „sârbi = nazişti”: distrugerile, purificarea etnică, lagărele, violurile, gazele, gropile comune, masacrele de la Sarajevo.
 
a) Distrugerile
Astfel, numărul din 28 noiembrie 1991 a1 revistei Paris Match titra: „Dubrovnik, oraşul martir – Bijuteria medievală a Croaţiei zdrobită de focul armatei iugoslave”. De fapt,vechiul oraş Dubrovnik nu a fost lovit niciun moment de focul armatei iugoslave, rămânând practic intact. Dar până şi cei care se deplasează la faţa locului, turiştii, vor uita să facă asocierea de idei.
Actuel , în luna decembrie a anului 1993, publica fotografia unui pod, cu următorul text: „Punct strategic de eliminat pentru sârbi, podul din Vukovar era o splendoare a patrimoniului arhitectural şi istoric al oraşului croat. De la începutul războiului, aproape cinci sute de biserici, fortăreţe, muzee şi alte monumente istorice din fosta Iugoslavie au fost laminate de artileria sârbă şi transformate în grămezi de moloz.” Cititorul vărsa o lacrimă pentru frumosul pod din Vukovar, fără să se îndoiască de faptul că şi acesta a fost laminat şi eliminat, cum insinuează parşivul imperfect era. Or, la Vukovar nu există nici un pod. Podul fotografiat se afla la Mostar şi a fost distrus... de croaţi! Actuel şi-a recunoscut eroarea şi s-a scuzat pentru confuzia dintre cele două oraşe, dar care e ideea care rămâne în spiritul cititorului? Distrugerile sârbilor.
 
L'Evenement du jeudi (12 septembrie 1991), reproducând ziarul Glas Slavonije, a descris atrocităţile săvârşite de sârbi în satul Cetekovak – nasuri tăiate, urechi smulse, răniţi arşi de vii, trupuri decapitate – după care satul a fost ras de pe suprafaţa pământului. Cetekovakul e la locul lui, dar cine va merge să verifice?

Toate acestea nu înseamnă că nu au existat distrugeri, nici că sârbii nu au comis partea lor. Dar înseamnă că dezinformarea nu are nevoie de distrugeri reale pentru a-i inspira publicului ideea de distrugere.

b) Purificarea etnică
În cazul de faţă, „purificare etnică” este o sintagmă care decurge mai mult din logomahie decât din realitate, din moment ce toţi iugoslavii sunt asemănători din punct de vedere etnic. Mai exact ar fi să se vorbească despre o repartizare dificilă a teritoriilor între nişte grupuri diferite pe plan religios şi cultural. „Purificarea” a fost practicată din abundenţă de cele trei grupări prezente dar, în măsura în care ecuaţia „sârbi=nazişti” fusese deja acreditată, era uşor să se creeze impresia, prin asimilare, că numai sârbii se făcuseră vinovaţi de aşa ceva.

c)
Lagărele
O presă onestă a încercat să demonstreze că termenul „lagăr” nu are nimic înspăimântător în sine şi că, fără a mai vorbi de taberele de cercetaşi, trebuie să se facă deosebirea între lagărele de exterminare, lagărele de concentrare, lagărele de internare, lagărele de triere şi lagărele de refugiaţi. Dar coşmarul lagărelor hitleriste e atât de definitiv consacrat, încât nu mai este nimic de făcut: manevrat convenabil, cititorul vede peste tot lagăre ale morţii, în pofida unor mărturii avizate ca ale doamnei Simone Weil şi ale domnilor Elie Wiesel şi Simon Wiesenthal, care au declarat totuşi sus şi tare că lagărele sârbeşti (de prizonieri) nu aveau nimic în comun cu lagărele naziste (de concentrare). În rest, o altă parte a presei a mers mult mai departe.

Anumiţi cititori îşi amintesc fotografia unui om emaciat stând în spatele sârmei ghimpate, care a făcut turul lumii, întărind campania de satanizare a sârbilor. A fost nevoie de vigilenţa unei nemţoaice de bună credinţă, care a remarcat că sârma ghimpată era prinsă în cealaltă parte a stâlpilor, pentru ca soţul ei, un ziarist scrupulos, să se deplaseze la faţa locului spre a efectua o anchetă aprofundată, care a dezvăluit că:
- în fotografia originală, omul emaciat era înconjurat de alţi oameni, care nu erau deloc emaciaţi;
- omul emaciat, pe nume Fikret Alic'i, nu era prizonier, ci refugiat;
- refugiaţii se aflau în afara gardului de sârmă ghimpată, iar fotograful, înăuntru;
- sârma ghimpată nu înconjura un lagăr, ci o păşune!

Ziaristul Thomas Deichmann a ajuns deci la concluzia că imaginile, fotografiate cu aprobarea republicii sârbe, fuseseră manipulate deliberat pentru a crea iluzia unui lagăr de concentrare.

De aici au urmat polemici şi procese, în care au fost implicate publicaţii diverse ca Novo, Die Weltwoche, The Guardian şi Living Marxi'sm, pentru a nu cita decât câteva.

La nivel absolut, adevărul s-a restabilit, dar cine o ştie? Falsa impresie creată de imaginea cu omul emaciat dincolo de sârma ghimpată e mult mai convingătoare decât toate dezminţirile, oricât de solid argumentate ar fi ele.

d) Violurile
Ideea „lagărelor de violuri” – încă o lovitură de poker, cum ar spune, probabil, James Harff – a fost de-a dreptul genial. Publicului i s-a creat impresia că sârbii aveau un „plan sistematic” de violuri. La Libre Belgique (22 ianuarie 1993) scria: „Violarea femeilor în arsenalul terorii sârbeşti.” Le Nouvel Observateur (nr. 1471, ianuarie 1993) adăuga: „Nu mai încape nicio îndoială asupra caracterului sistematic al acestei practici în cadrul planului de «purificare etnică»”. La Gauche (l0 februarie 1993) nu se lăsa nici ea mai prejos: „Se pare că extremiştii sârbi folosesc violul ca armă de război în cadrul politicii lor de epurare etnică.”

Oroarea era generală. Ziarele titrau: Rape by Order, Rape Horror, Rape Camps, A Pattern of Rape, Viols en Bosnie, L'Europe face a l'horreur („Viol la ordin”, „Oroarea violurilor”, „Lagărele de violuri”, „Violuri sistematice”, „Violuri în Bosnia”, „Europa faţă în faţă cu oroarea”) şi nimeni nu se îndoieşte că femei musulmane, croate şi sârboaice erau violate ocazional dar, sincer vorbind, nu suntem atât de siguri că pentru asta era nevoie de ordine şi ne întrebăm cum ar fi putut servi acest amestec fiziologic de grupuri culturale la „purificarea lor”. Totuşi, întrebarea nu este aceasta.

Statisticile sunt mai mult decât îndoielnice. Jacques Merlino relatează că, la cincizeci de kilometri de lagărul din Tuzla, se vorbea despre patru mii de femei violate; la douăzeci de kilometri, nu mai erau decât patru sute. La zece kilometri, rămăseseră patruzeci, ceea ce înseamnă mult, nu contest. În total, se vorbise cu dărnicie despre douăzeci sau şaizeci de mii de femei musulmane violate. Comisia Naţiunilor Unite avea să estimeze numărul victimelor la două mii patru sute (din toate cele trei comunităţi laolaltă), pe baza a o sută nouăsprezece cazuri cunoscute, iar Comisia Consiliului de Securitate a interogat două sute douăzeci şi trei de victime care au evocat cam patru mii cinci sute de cazuri (încă o dată, din toate cele trei comunităţi la un loc). Dar ce a reţinut publicul? Că sârbii au violat sistematic – nu episodic – un mare număr de femei musulmane.

Toate acestea sunt ilustrate cu o cantitate minimă de fotografii, revistele L'Express şi Paris Match reproducând-o chiar pe aceeaşi.

Este adevărat că a existat şi scrisoarea Luciei Vetruse, o călugăriţă bosniacă presupusă a fi fost violată împreună cu alte două surori de membrii miliţiilor sârbeşti. Lucia Vetruse i-a scris maicii superioare pentru a-i spune că trăise „o experienţă atroce, inexprimabilă şi pentru a o ruga s-o ajute «să accept această maternitate nedorită»”. Scrisoarea a fost publicată în revista Notizie dei gesuiti d'ltalia şi reprodusă de diverse organe de presă, printre care La Libre Belgique şi La Croix, care a prezentat documentul pe prima pagină. În data de 14 ianuarie 1996, La Libre Belgique a dezminţit onest: „Responsabilii au aflat – cu oarecare întârziere, din păcate – că această scrisoare era un fals, că fusese redactată (poate pornind de la fapte reale) de un preot din Bosnia, cu scopul de a sensibiliza comunitatea internaţională.”

e) Gazele
Unul dintre modurile de a face un adversar să pară deosebit de odios, după cum am văzut deja, este acela de a afirma că foloseşte o armă care nu e fair play. Gazele, în special, dau o impresie proastă, pe de o parte din cauza utilizării lor de către germani în timpul Primului Război Mondial, iar pe de altă parte din cauza camerelor de gazare din al Doilea Război Mondial.
Bineînţeles, şi acest procedeu a fost pus în aplicare contra sârbilor.

Ziarul LeSoir din 10 aprilie 1995, a scris: „Se pare că sârbii au folosit gaze. Surse bosniace şi occidentale i-au acuzat pe sârbi de folosirea gazelor.” Este adevărat că Le Soir precizează ulterior că acestea sunt „gaze iritante (în genul celor folosite pentru menţinerea ordinii)”. Dar Die Welt din aceeaşi dată de 10 aprilie 1995 anunţă fără echivoc: „Sârbii au folosit gaze.” Iar N.B.C. Handelsblad din 28 iulie 1995 declară: „Purtătorii de cuvânt americani au stabilit că, la Zepa, sârbii au folosit arme chimice.”

f) Gropile comune
S-a folosit din plin sintagma gropi comune, care are ceva înspăimântător, deşi nu înseamnă nimic mai mult decât ceea ce este: o groapă comună. Nu contează că, în cele din urmă, aceste gropi comune s-au dezvăluit ca fiind o nimica toată, sau că până în ziua de azi nu s-au găsit în ele nici femei şi nici copii, că un război este înainte de toate un măcel şi produce cadavre care trebuie totuşi să fie îngropate, iar trei mii de musulmani declaraţi a fi ajuns pe fundul „gropii comune” de la Srebrenica s-au dovedit a fi, în luna septembrie a anului 1996, destul de vii ca să voteze. Ceea ce contează este că ajunge să se arate la televiziune o parcelă de pământ răscolit proaspăt şi să se anunţe că dedesubt s-ar putea să existe un număr de X cadavre, determinat arbitrar, iar ceea ce va rămâne în spiritul telespectatorului nu este „s-ar putea”-ul ci numărul X, care de altfel va avea tendinţa să crească atunci când telespectatorul le va vorbi prietenilor săi despre emisiune.

g) Masacrele de la Sarajevo
Să reamintim faptele: se afirmă că în datele de 27 mai 1992, 5 februarie 1994 şi 25 august 1995 sârbii au bombardat populaţia civilă (musulmană) de la Sarajevo. Pierderile au fost considerabile, prima oară în faţa unei brutării, celelalte două dăţi într-o piaţă comercială. Sârbii neagă că ei au tras.

Investigaţiile au demonstrat că în toate cele trei cazuri, ipoteza unui tir sârbesc nu era verosimilă. Studiul balistic arăta că mortierele sârbilor nu puteau atinge locurile lovite.

Pe de o parte, nu există gropi în formă de pâlnie, cum creează întotdeauna obuzele de mortiere. Pe de altă parte, victimele – nu prezintă răni la cap şi la piept, ci numai în părţile inferioare ale trupului, ca în urma unei bombe cu explozie la sol. Observatorii militari ai O.N.U., „care au anchetat imediat după [ultima] catastrofă au indicat că era posibil ca [obuzul] să fi fost lansat de musulmani” (Telemoustique, 30 noiembrie 1995). De Standaard (3 august 1995) afirma că, potrivit soldaţilor francezi din trupele O.N.U., „un anumit număr de tragători de elită musulmani acţionau pentru a-şi doborî cu deliberare proprii civili.” Personalităţi militare importante, fără a mai pune la socoteală publicaţii ca Die Weltwoche, Foreign Policy, The Nation, Defense and Foreign Mairs Strategic Policy, The Times, The Sunday Times, The Independent London, The Toronto Star, puneau insistent la îndoială atacurile sârbeşti, iar lordul Owen însuşi a declarat la B.B.C., în 30 octombrie 1995, că masacrul din 4 februarie 1994 nu putea să fi fost opera sârbilor.

Toate acestea nu au împiedicat isteria celorlalte organe de presă să se dezlănţuie: „Azi, pe strada principală din Sarajevo, curgeau valuri de sânge (...). Ploua cu obuze peste civilii din capitala Bosniei” (C.B.S. 27 mai, 1992). „Nebunia sârbească a ucis din nou. Carnagiu la Sarajevo(La Derniere Heure, 29 mai 1992). Sau, scurt şi cuprinzător: „Serbia e agresoarea” (De Standaard, 30 mai 1992).

Aceste manifeste de indignare, atât de slab documentate, se realizează bineînţeles cu apeluri la represiune şi răzbunare. „Atrocităţile comise în direct de sârbi cer să li se acorde ajutor extern celor din Bosnia care nu mai au nici o speranţă” (C.B.S., 27 mai 1992). „Se pare că a fost nevoie de imaginile dramatice ale bombardamentului din centrul oraşului Sarajevo comis de armata sârbă, pentru a convinge Comunitatea să ridice tonul(Le Monde, 29 mai 1992 – observaţi importanţa imaginii). „Oroarea de la Sarajevo zguduie în sfârşit lumea. În fine, Belgradul e sancţionat” (Le Soir, 30 mai 1992). „Ultimul masacru a făcut să devină inevitabilă o reacţie a marilor puteri” (Le Nouvel Observateur, 10 februarie 1994).

Practic, reacţiile comunităţii internaţionale au fost din ce în ce mai brutale. Au început cu ameninţări la adresa sârbilor şi cu livrări de armament din partea Statelor Unite pentru musulmani, şi s-au terminat cu trei mii de misiuni ale avioanelor N.A.T.O. care au bombardat ţinte sârbeşti, militare şi civile, când niciuna dintre ţările membre N.A.T.O. nu era în război cu Serbia. Unii au fost acuzaţi de crime de război pentru mult mai puţin.

Deosebit de interesant, din punct de vedere al dezinformării, este atitudinea domnului Jean Daniel, care descrie în Le Nouvel Observateur din 31 august 1995 o întrevedere pe care a avut-o cu primul-ministru Alain Juppe. Cei doi cad de acord pentru a recunoaşte că măcelul de la Sarajevo este, după toate probabilităţile, o provocare musulmană. „Au fost în stare să provoace un carnagiu printre ai lor! Am observat eu cu emoţie”, consemnează domnul Daniel. Şi imediat, se pun de acord să aprobe atât provocarea, cât şi rezultatul acesteia: „Au făcut N.A.T.O. să se trezească din amorţire”, remarcă primul-ministru. „Pentru mine, acest lucru nu schimbă cu nimic cauza bosniacă”, conchide ziaristul, care se declară a fi un suflet sensibil.

În cazul de faţă, ceea ce reţine atenţia este înlănţuirea intenţiilor:
- scopul este acela de a lovi o anumită parte din conflict;
- pentru aceasta, trebuie ca opinia publică să ceară lovirea acelei parţi;
- drept care, acea parte trebuie să fie antipatizaţi de opinia publică;
- deci, trebuie să comită atrocităţi spectaculare; dacă nu comite atrocităţi care să se poată filma şi exploata cu uşurinţă:
- pe de o parte, se vor inventa;
- pe de altă parte, vor fi comise de alţii şi puse în seama ei.
Altfel spus, suportul operaţiunii de dezinformare va fi, de această dată, fabricat de la început şi până la sfârşit:
- în consecinţă, partea vizată e lovită,
- dar trebuie să justifice, a posteriori, aceste lovituri care ies din uzanţele ţărilor civilizate: atunci, dezinformarea îşi dublează intensitatea;
- şi aşa mai departe.

Articol preluat din lucrarea Tratat de Dezinformare, de Vladimir Volkoff

3 comentarii:

  1. Este cumplit si nedrept fata de populatie ca exista astfel de actiuni!

    RăspundețiȘtergere
  2. Cine stie,daca basescu nu i-ar pupa in fund atat de mult pe americani si ar incerca sa indrepte tara pe un fagas bun probabil asta ar fi si solutia pentru noi: un razboi civil cu etnia magiara(bine inteles,totul trucat,aranjat pina in cele mai mici detalii de c.i.a. asa cum a fost in Iugoslavia)si vom fi si noi etichetati ca "nazisti",etc.Dar la noi basescu are "grija" sa nu se intimple asta.

    RăspundețiȘtergere
  3. grav e ca si in ziua de azi continuua presa anti-sarbeasca.in africa nu a mai zis nimeni nimic(acolo sa-u ucis milioane de oameni)...

    RăspundețiȘtergere