10 aprilie 2011

Instrumente populare

Muzica este parte organica a existentei taranului român. Sensibilitatea la frumusetea sunetului s-a transmis si în formele si ornamentele bogate ce împodobesc instrumentele muzicale create de mesterii populari.
Mesterii de instrumente muzicale fac, adeseori, o demonstratie de frumusete a instrumentelor construite si de talent în ce priveste extinderea gamei de posibilitati interpretative a melodiilor populare, "perle în sine", cum le considera compozitorul nostru national, George Enescu.
S-au pastrat pâna în zilele noastre instrumente vechi ca fluierul, buciumul, cimpoiul, naiul, etc.

Cel mai raspândit instrument muzical este fluierul, aflat în strânsa legatura cu cresterea animalelor, în special cu pastoritul. Sunetul se obtine prin astuparea completa, aproape completa sau deschiderea orificiilor laterale cu degetele, aerul vibrând astfel în tub.





Cimpoiul se compune dintr-un sac de piele de capra numit “burduf”. În acesta se introduce aerul, ca într-un rezervor, printr-o teava mica, confectionata din soc, metal sau os. Pe peretele opus tevii se afla doua fluiere care comunica etans cu interiorul. Cel mai lung dintre ele scoate un sunet fix, care însoteste uniform întregul cântec al cimpoiului.
În timpul cântecului, cimpoierul strânge sub brat burduful, care împinge aerul în fluiere, iar orificiile fluierului scurt sunt manevrate cu degetele, ca la un fluier obisnuit.
La cimpoi apar si elemente de sculptura. Burduful de piele al acestuia are fluierele facute din lemn, sculptat adesea în forme geometrice sau în forma capului de animal (de obicei de capra).





Stravechi instrument muzical, naiul este constituit din reunirea usor curbata a mai multor tuburi (în jur de 20) de trestie, soc sau alte esente, având diferite dimensiuni. Aceste tuburi sunt închise la partea inferioara prin dopuri de ceara si sunt deschise în partea superioara, pe unde naistul introduce aerul, emitând astfel sunetul.



De origine romana, buciumul este un instrument folosit de pastorii din munti (în Apuseni se numeste tulnic) pentru diferite semnale. În unele regiuni se cânta din bucium si la înmormânaari, iar în trecut era folosit si la semnalarea invaziilor straine.
Buciumul este un tub deschis la ambele capete, constituit din reunirea unor doage lungi de brad, frasin, tei, alun sau paltin, bine uscate, strânse din loc în loc cu inele de lemn sau metal.



Cobza este un instrument cordofon tradiţional, acţionat prin ciupire. Ea a fost folosită la români în spaţiul care cuprindea „Vechiul Regat”. Instrument cu rol principal de acompaniament, cobza a dispărut treptat din practica muzicii tradiţionale, încă din perioada interbelică a secolului trecut. În momentul de faţă mai există doar câţiva interpreţi tradiţionali care cântă la cobză. Aceştia activează în cadrul unor ansambluri folclorice. Corpul cobzei (cutia de rezonanţă) este supradimensionat ca mărime, în raport cu celelalte părţi care alcătuiesc instrumentul. El are o formă de pară, secţionată pe jumătate, fiind construit din „doage” de lemn de paltin. Placa de rezonanţă este confecţionată din lemn de molid, pentru a fi cât mai elastică, în condiţiile preluării vibraţiilor de la căluş. Instrumentul are un gât scurt şi gros, capătul său fiind fără prăguş. Locaşul cuielor este dispus frânt, faţă de traiectoria gâtului.
http://www.muzicanti.ro/e107_files/public/1260261105_3781_FT0_etno_cobza.jpg



Ţambalul românesc este un instrument cordofon acţionat prin lovire cu ajutorul a două baghete („ciocănaşe”) din lemn, care sunt învelite la capăt cu un material textil. El a fost folosit în spaţiul „Vechiului Regat” (în special în Muntenia) până în perioada interbelică, după care utilizarea sa a fost tot mai restrânsă. Consemnările muzicale îl pomenesc ca fiind întâlnit pe teritoriul românesc încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea (F. J. Sulzer), dar prezenţa lui pe aceste locuri este mult mai veche. Spre deosebire de modelul ţambalului „unguresc”, la români, instrumentul este de format mic (are o lungime de 85 de centimetri). La cântat, ţambalul românesc este ţinut de interpret în zona abdomenului, fiind agăţat de gât cu o curea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu